Frumosul este echitatea absolută

Frumosul reprezinta in general o culme pe care nimeni nu se gandeste s-o discute si la care toata lumea viseaza sa ajunga.

Definiţia actuală a termenului de frumos este rezultanta unei întregi dezbateri filozofice desfăşurate de-a lungul secolelor.
Estetica, ca şi disciplină filozofică modernă s-a născut aproximativ în anul 1750 odată cu apariţia lucrării Aesthetica a lui Alexander Gottlieb Baumgarten. Conform concepţiei sale frumosul reprezintă „perfecţiunea fenomenală”
E.Kant defineşte frumosul ca fiind un element intermediar între lumea obiectivă şi cea subiectivă: „ceea ce place în mod universal fără concept”, „ceea ce place fără nici un interes”
Mai târziu, Friedrich Hegel defineşte frumosul ca fiind „reprezentarea sensibilă a ideii”. În viziunea lui Hegel, categoriile frumosului sunt: simbolicul, propriu arhitecturii, clasicul, propriu sculpturii şi romanticul, propriu picturii, poeziei şi muzicii. Hegel exclude categoria frumosului natural din preocupările disciplinei esteticii Această concepţie este preluată de esteticianul român Tudor Vianu care include în sfera preocupărilor esteticii doar frumosul artistic, artificial. Iar opera de artă reprezintă un produs de frumuseţe într-un context urât sau cel mult indiferent
În literatura română de specialitate, Mihai Dragomirescu introduce sintaxa de „frumos psihofizic” care înglobează latura afectivă, intelectuală şi pragmatică a noţiunii
Ion Ianoşi în lucrarea sa Estetica din 1998 include frumosul în preocupările esteticii filozofice pe care o individualizează faţă de estetica ştiinţifică, care se ocupă de problematica complexă a creaţiei artistice